Salutare. Am un nou articol legat de conștientizări. Dar de data aceasta este un pic mai ciudat. De ce spun asta?
Păi, am pățit următorul aspect: deși teoria și informația o știam, nu am ajuns să o integrez în adevăratul sens al cuvântului în interiorul meu.
Dar până să vă vorbesc de conștientizare, vă voi povesti cât se poate de scurt o mică povestioară. Când băiatul nostru avea în jur de 2 ani și 7 luni am decis să îl înscriem la o grădiniță. Pentru că ne-am decis destul de târziu, iar locurile pe la grădinițele de stat se ocupaseră deja, l-am dat la o grădiniță particulară.
Toate bune și frumoase în primele două zile. Neașteptat de bine aș spune. A mers cu bucurie, a rămas acolo fără să verse o lacrimă pănă în a treia zi când mi-a zis ca nu mai vrea la grădi.
Ca să nu lungesc prea mult povestea, ideea de bază este că în final am renunțat să îl mai ducem pentru că efectiv îl lăsam acolo urlând. Ba mai mult nu mai vroia să iasă din casă de frică că îl ducem la grădiniță.
Am renunțat pentru că nu suportam să îl văd în halul acela de trist și speriat.
Dar oare era doar atât?
Anii au trecut, am mai avut câteva tentative de grădinițe dar eșuate cu succes.
La un moment dat, toți ”prietenii” mei îmi spuneau că poate are vreo problemă cu acomodarea în colectivitate. Poate e mai bine să mergi cu el la psiholog sau la vreun control. Cum eu nu cred în aceste lucruri – oare poate cineva să îmi cunoască mai bine copilul decât îl cunosc eu, am decis să nu mai aud efectiv sfaturile lor.
Și ca să ajung în zilele noastre, el merge acum la o grădiniță de ceva timp și îi este chiar bine acolo. Chiar dacă mai are momente în care spune că nu mai vrea și plânge, este cu totul diferit de ce a fost acum câțiva ani.
Dar eu am rămas cumva cu întrebarea:
Oare ce a făcut diferența? Oare de ce nu a vrut la început și acum vrea?
Copiii, în general, se acomodează repede, mai ales dacă sunt așa sociabili ca băiatul nostru.
Iar atunci când îți pui întrebări, e normal ca răspunsul să vină negreșit. Chiar dacă sub o altă formă și circumstanță.
Zilele trecute, când eram în practică la o grădiniță Montessori din Iași, am stat la intrare și primeam copiii care veneau la grădiniță. Își luau la revedere de la părinți și intrau singuri în hol pentru a se schimba și a merge în clasă.
Am avut marea ocazie să observ două fetițe intrând pe ușă cam în același timp. Doar că situațiile au fost diferite.
Pentru una din ele, mama a îmbrățișat-o și i-a urat să aibă o zi minunată. Fetița i-a mulțumit și apoi a plecat, întorcând din când în când capul pentru a-i zâmbi și a-i da pupici. Mama a mai stat câteva momente, după care a zâmbit și a plecat – se vedea că se grăbește să ajungă undeva. Fetița a ajuns la o altă educatoare și i-a spus: ”Mami mă iubește foarte mult și urmează ca diseară la 16:30 să vină să mă ia pentru a petrece timp împreună”. Efectiv am rămas fără cuvinte.
Pentru cealaltă fetiță, mama i-a vorbit foarte sec și scurt: ”Crezi că te descurci? Eu trebuie să fug la facultate. Chiar nu am timp acum să stau.” Din acel moment, fetița care dădea semne că vrea să intre singură și că era bucuroasă că vine la grădiniță, s-a schimbat brusc. A început să plângă, să spună că ea nu poate face nimic și că vrea ajutorul mamei. Mama a început să ridice tonul la ea. Mă opresc aici, pentru că ați înțeles ideea, cu siguranță. În final totul s-a terminat cu bine.
Ce legătură are întâmplarea de acum cu ce am trăit eu acum câțiva ani? Aș spune multe.
Dar cred că cea mai importantă idee este că:
Atitudinea pe care o avem față de copiii face diferența în felul cum ei reacționează.
Și când spun asta mă refer atât la nivel energetic (gânduri, idei etc.) cât și la nivel fizic (vorbe, tonul vocii etc.).
De abia atunci am înțeles de ce băiatul nostru nu s-a acomodat la primele grădinițe: în interiorul meu eu nu eram ok cu ele. Ori nu îmi plăcea educatoarea, ori nu eram de acord cu meniul. Ceva nu era în regulă și inconștient îi transmiteam acest lucru și lui, chiar dacă verbal îl încurajam că totul va fi bine și uite ce minunat este aici. În momentul în care i-am transmis fără să spun prea multe cuvinte acea liniște și încredere că totul este bine, atitudinea lui a fost alta.
În episodul cu cele două fetițe tot atitudinea a fost cea care a făcut diferența în felul în care ele s-au acomodat și au intrat în clasă.
De aceea vă încurajez să conștientizați mai mult atitudinea pe care o aveți față de al vostru copil, deschiderea către grădinița, școala la care l-ați înscris. Apoi să conștientizați ce impact are această atitudine și deschidere asupra lui. Iar în final de ce el are unele atitudini mai bune sau mai puțin bune față de cei din jur sau față de acele instituții și oamenii care lucrează acolo.
Restul va veni de la sine, vă garantez. Uneori e nevoie de puțină răbdare, alteori totul vine așa de natural și firesc.
Dacă ți-a plăcut articolul meu și vrei să afli și alte idei despre cum să devii un Părinte Conștient, te invit să te abonezi la articolele de pe blog cu ajutorul notificărilor, apăsând clopoțelul roșu din dreapta jos.
